Deschid usa atelierului si ma loveste aerul glacial care vine dinspre Sharp-ul de 20 de wati. Este ora 4 dupa masa intr-o zi de vara interminabila si sunt la penultimul curs de olarit. Amani e deja acolo, imi surade cald si bland ca intotdeauna. Pe ea nu o deranjeaza cele 16 grade ale aerului conditionat, poarta un cardigan lung si are capul acoperit de un val de culoarea marii care ii complimenteaza ochii albastrii. Miroase a ceai negru si stiu ca ma asteapta si pe mine o ceasca cu doua lingurite de zahar.
Ma asez pe canapea, insa ceaiul nu apuca sa se raceasca si noi sa schimbam doua vorbe ca intra si Mohammed pe usa. Cu el nu ma prea pot intelege, ii spun „Salam Alekum”, el imi raspunde ”Alekum al salam” si compenseaza neputinta noastra de a comunica cu un zambet ca o luna plina.
„Lutul alunecă din mâinile mele ca un pește care se zbate. Am strâns prea tare.„
Se indreapta catre cuier ca sa isi puna sortul, asa ca ma asez si eu la roata de olarit. Eu invart roata usor, iar el imi intinde o bucata rece de lut. Imi umezesc mainile, iar Amani imi traduce cuvintele lui Mohammed: „Ce vrei sa lucrezi azi ? Faci singura, deja ai invatat!” „Imi fac incalzirea cu un bol de supa” vine raspunsul meu. Imi umezesc mainile si asez lutul lispit de forma. Muschii mainilor mi se incordeaza, piciorul se misca inainte si inapoi si, cu greu, reusesc sa centrez argila. Degetul mare se aseaza in mijloc si, imediat se formeaza o adancitura. Incep sa fac loc supei impingand usor catre exterior marginile. Lutul aluneca din mainile mele ca un peste care se zbate. Am strans prea tare. Bolul meu este asimetric si aplecat trist intr-o parte. „Wahda-wahda”aud. Incet-incet, putin cate putin. Asa e, m-am grabit. Refac forma cuminte de sfera si reincep. Apas in centru cu degetul mare, trag usor de margini, ridic peretii bolului si, fara sa ii fac nimic, peretii se deformeaza complet ca o foaie de hartie uda. „Lutul nu e bun, e altfel decat data trecuta”, spun imediat.
Mohammed zambeste pe sub mustata si imi intinde alta bucata de lut proaspat framantata. Reincep si lovesc bulgarele de pamant de roata. Imi asez mainile pe el pentru a-l centra. „Darwa”. Invarte. Imi misc piciorul ca osia unui tren, iar roata prinde viteza. Bratele fac ce trebuie, piciorul face ce trebuie, eu fac ce trebuie dar lutul nu vrea sa se lase modelat. „Andreea”, imi spune Amani. Face o pauza, iar eu imi indrept privirea incruntata catre ea. „Ce s-a intamplat? Esti bine?”. Muschii fetei mele reactioneaza inaintea mea la intrebare si se relaxeaza. Realizez ca nu eram bine. Nu sunt bine de fapt. Nu stiu ce am dar ceva este in neregula. Scap un oftat si imi cobor mainile punandu-mi-le in poala. Pe picior am o picatura de apa care a trecut prin sortul prea subtire. „Cred ca va trebui sa anulam lectia de azi”, soptesc cu resemnare.
Barometru emotional, aceasta definitie a olaritului ar trebui introdusa in DEX. Lutul oglindeste cu exactitate toate emotiile pe care le ai in momentul in care il modelezi. Nu numai ca le reflecta, dar si reactioneaza la ele, aruncanduti-le in fata ca un copil incapatanat. „Nu am nevoie, ia-le de aici ca nu sunt ale mele!”, spune cu sinceritate taioasa dar sanatoasa. Lectiile cu Amani si Mohammed tinute la atelierul lor m-au invatat nu numai cum sa fac obiecte ceramice, ci si cum sa fiu in controlul emotiilor mele.
Acum organizez ateliere de eliberare a furiei prin lucrul cu lutul si in fiecare workshop pe care il organizez incerc ca introduc o forma prin care poate ajuta participantii la nivel emotional.
